O Românie plină de viaţă (La vivante Roumanie)
„Țara noastră nu e o ţară a Orientului”, se afirma mereu la Bucureşti. Era ca o axiomă spusă adesea. A fi numit balcanic sau oriental părea cea mai gravă dintre injurii; mai degrabă puteai fi numit ţigan! Totuşi, după victoria aliaţilor, acest dispreţ a devenit mai puţin arogant; de la Galaţi la Craiova, de la Bucureşti la Iaşi, se simţea că în fond, şi fără să o conştientizeze prea bine, România avea şi ceva oriental. Harta Balcanilor nu se putea schimba fără ca România să-şi spună părerea. Ce putea câştiga? Trebuia să fie tot ea cea sacrificată? Era timpul să amintească promisiunile ce i se făcuseră odinioară; avea dreptul la o rectificare de frontieră şi la răzbunarea decepţiilor sale: înţelepciunea României, dorinţa sa de a nu complica afacerile Orientului făceau ca marile puteri să-i datoreze aceste reparaţii, iar Bulgaria îi era îndatorată pentru neutralitatea sa.
A aminti Europei speranţele spulberate şi promisiunile de demult era un lucru abil şi drept, dar a cere bulgarilor preţul neutralităţii păstrate le-a părut acestora din urmă o pretenţie cel puţin exagerată. [pag 145]