Mai români decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România
Dar am impresia că oamenii nu mai ştiu să lucreze împreună. Poate că aşa e după 50 de ani de comunism. Nu ştiu.
Căutând un loc unde să stabilesc un centru de echitaţie privat, Mihai, partenerul meu de atunci, m-a adus o zi într-un sat, Malin. „Ştiu un loc fără şosea şi fără curent, care cred că îţi va plăcea”, mi-a spus el.
Prima impresie, deja favorabilă. Satul era într-un amfiteatru, înconjurat de dealuri cu viţă-de-vie. Deci, nici trafic, peisaj frumos, dealuri împădurite. Era un bun început. Am lăsat maşina pe şosea şi am mers un kilometru pe jos, de-a lungul pârâului, avea izvorul pe proprietate.
Şi acolo a fost revelaţia: un drum de pământ acoperit cu frunze, la umbră se întrezăresc razele de soare, diafragma se deschide şi apare fermă. Totul, în vale, era deja pregătit pentru fotografie: pădurea în fundal, în spatele caselor, livezile, pe stânga pârâului. O viaţă nouă începea.
Uite unde am ajuns. Energie fără limite, plin de proiecte în cap şi un spirit de pionier. Oamenii din jurul meu sunt mult mai competenţi în grădinărit şi în utilizarea uneltelor, ce să mai vorbim de forţa de muncă.
Şi acesta este un avantaj extraordinar pentru a reveni la natură, ceea ce preconizez a fi ca o filosofie de viaţă. Spre deosebire de occidentali, care şi-au pierdut legătura cu natura, românii, majoritatea, au păstrat-o.
Îmi amintesc că am răsfoit, într-o bibliotecă din Lille, cartea lui John Seymour despre viaţa independentă. Am aflat mai târziu că am avut în mâinile mele Biblia vieţii în autarcie, de către unul care, în 1975, a scris că el a fost, probabil, singurul care a trăit în autonomie pe marea insulă. Ei bine, răsfoind fiecare pagină m-am gândit: „Cum se tranşează carnea de porc? Românii ştiu. Cum se face ţuica? Românii sunt campioni. Ţesutul, laminatul, facerea pâinii, toate astea se făceau încă în România”.
Cu această fermă am realizat visul meu de copil (la ieşirea din şcoala primară vroiam să fiu biolog!). Fără a căuta sistematic, mai degrabă refuzam ceea ce nu îmi plăcea în viaţă, m-am lăsat condus de fluxul de viaţă şi am ajuns acolo. Nu eram bogat, nu aveam salariu, eram într-o ţară străină, dar nu-mi păsa. Nimeni nu-mi putea lua Malinul.[Philippe Coupé, noiembrie 1991, pag. 101-102]