Jurnal de război, 1918
Prânz mare acasă la Berthelot, dat de St. Aulaire; invitaţii au fost aproape toţi militari. Întâlnire foarte plăcută şi foarte veselă, iar St. Aulaire a vorbit tare frumos; are un adevărat talent pentru vorbe admirabile, frumos exprimate. Şi Nando a răspuns bine, dar discursul lui a fost nepregătit, spontan. După aceea, discuţii lungi, în timpul cărora s-a fumat mult, în încăperi încălzite cam prea tare, dar a domnit o atmosferă foarte entuziastă şi plăcută. M-am întors acasă de-abia la patru şi jumătate.
L-am avut pe Boyle invitat la ceai şi, fireşte, cum se întâmplă întotdeauna când mă întâlnesc cu el, am vorbit la nesfârşit şi am făcut o mulţime de planuri. Îmi e nespus de drag, dar e o ciudăţenie a neamului omenesc. Puternic, neconvenţional, oarecum intimidant pentru unii, dar foarte uşor de înţeles pentru mine, foarte asemănător firii mele; e o încântare pentru mine.
Mai târziu a venit Barbu şi mi-a dat o idee excelentă, pe care am adoptat-o pe loc: să dau un banchet mare în onoarea soldaţilor francezi şi români, dar un banchet la care să mănânce la aceeaşi masă cu noi, un banchet la fel de măreţ precum cel dat pentru ofiţeri şi miniştri acum câteva zile. Am aprobat imediat planul şi i-am convins în privinţa lui mai întâi pe Carol, apoi pe Nando. Toată familia l-a primit cu mare bucurie, vom încerca să-l pregătim pentru duminică.
După cină, mare reprezentaţie de gală la teatru. Programul n-a fost prea interesant, dar publicul a dat dovadă de un entuziasm frenetic. Versuri patriotice, muzică etc. Au fost glorificaţi Aliaţii. Ventura a recitat Marseilleza, cu steagul Franţei în mână. De cum se ivea o ocazie cât de mică, toată suflarea era în picioare şi ovaţiona de parcă aveau de gând să dărâme sala. Între cele două acte, discuţie cu multă lume. I-am prezentat ideea cinei cu soldaţii şi lui Berthelot, care a fost încântat.
Mi-am început ziua mergând la mormântul micuţului meu cu Mignon şi Nini. Nu mai era nimeni în biserică, eram singure în pacea şi frumuseţea ei solemnă. Am găsit câteva mărturii înduioşătoare de iubire şi loialitate pe mormântul lui. O coroană de flori de la cei din Ardeal, o poezie mişcătoare de la o femeie necunoscută şi alte atenţii mărunte. Liniştea bisericii mi-a dat o stare de pace adâncă – micuţul meu a avut grijă de casă până ne-am întors. [pag.434-435]