20 de ani în pribegie. Familia Nandriş, vol. 6
După distrugerea aeroportului din Cernăuţi ocupanţii au socotit că cel mai potrivit teren pentru un aeroport ar fi la Mahala, comună la 7 km de Cernăuţi pe şosea. Pe scurtătură, peste deal, erau 3 km dar nu se putea merge decât pe jos.
Pentru aeroport era nevoie de mult teren neted, vreo 246 de fălci (o falcă are 1040 mp. şi se compune din 80 de prăjini; o prăjină are 13 mp. Mărimea falcei diferă de la o regiune la alta).
Au luat toată toloaca (pajiştea, locul unde păşunau vitele), dar şi o suprafaţă mare care trebuia eliberată de culturi şi vreo 80 de case de pe deal, din Găureanca. Culturile au fost secerate încă necoapte.
Între aceste pământuri, au căzut şi două fălci cu grâu ale familiei noastre.
Pentru eliberarea acestui teren au fost scoşi forţat toţi oamenii din sat de către brigadieri trimişi de Primărie, oameni de încredere ai ocupanţilor.
Oameni cu coasele, câte 50 de cosaşi în rând, tăiau grâul, porumbul, tot ce sta în cale. Alţii lucrau cu sape, cu furci şi chiar copiii cărau ce puteau. Au adus la lucru chiar şi oameni din satele vecine: Boian, Jucica, Rarancea, în convoi. Unii se mai ascundeau, ca să nu fie luaţi la lucru la aeroport.
Pentru dărâmarea gospodăriilor erau mobilizaţi oameni din sat de toate vârstele, dar o făceau numai noaptea.
Era un infern: întuneric, praf gros în urma dărâmării pereţilor, plânsete, strigăte, forfoteală şi supraveghetori care ne zoreau, jale multă!
Am fost şi eu dusă la demolări. Când i-am povestit mamei dimineaţa, s-a îngrozit. Aveam doisprezece ani. A doua zi m-am ascuns în podul grajdului. Cum se apropia seara soseau echipele care scoteau oamenii la lucru, pe cei care-i găseau. Pe mine nu m-au mai găsit acasă.
Românii şi germanii au aflat despre acest plănuit aeroport şi aproape în toate zilele zburau deasupra satului avioane „cu crucea pe aripi”, care nu atacau civilii.
Într-o zi un soldat rus s-a crezut grozav şi a tras cu arma într-un avion crezând că dacă stă în mijlocul muncitorilor civili nu o să păţească nimic. Avionul s-a întors, cei din jurul lui s-au trântit la pământ, soldatul a rămas în picioare pregătindu-se să mai tragă în avion şi l-au împuşcat, fără ca să rănească pe altcineva. De atunci n-a mai avut voie nimeni să iasă ziua, se lucra numai noaptea. Avioanele cu cruce veneau tot mai des. Sătenii le urmăreau cu simpatie dar duşmanii au intrat în panică. [pag 117-118]