Înapoi la Aristarc.Volumul I. Rezistenţa prin cultură
Orice se poate spune în climatul actual ! Oricine, în numele unei false dreptăţi, se poate transforma peste noapte, în justiţiar. Pe mulţi, pe foarte mulţi dintre contemporanii noştri, loviţi de soartă în perioada comunistă, îi justifică astăzi pentru faptele incalificabile ale „cedărilor” (ca să nu spunem infamiilor) morale comise, suferinţa puşcăriei. Condiţia de victimă, pe care astăzi ei şi-o revendică, adesea cu zgomot, şi spre folosul material, travesteşte nu doar oarecari declaraţii, evident condamnabile în raportul dintre adevăr şi minciună, (de tipul celor semnate de G. Călinescu la „Cronica optimistului”), ci, uneori, chiar delaţiuni. Foşti colaboratori apropiaţi ai Profesorului Călinescu, despărţiţi în mod public – ca sancţiune morală, nu altfel – de personalitatea complexă a scriitorului, îl acuză acum de ceea ce ei înşişi au comis într-o etapă, alta decât cea trăită de istoricul literar în cauză, cea a disoluţiei şi a căderii comunismului ceauşist în România. Ne placem să credem că, în asemenea acte publicistice revoltătoare, se manifestă, de fapt, doar durerea lor de a-şi fi văzut, prin compromis, înjosită chiar ideea, în absolut, de Aristarc. E semnificativ, de altfel, că G. Călinesc, singur, a renunţat, în cele două decenii de vieţuire sub comunism, să mai apeleze la acest pseudonim. Era, probabil, cuprinsă aici conştiinţa actului său de penitenţă faţă de absolutul pe care se văzuse nevoit să-l abandoneze.
Ar fi fost magnific, desigur, pentru destinul naţiunii noastre, ca g. Călinescu să nu cedeze, în faţa comunismului, măcar atât cât n-a cedat Lucian Blaga (prezentat şi el recent, într-o lumină sălcie – ca să nu spun obscură – în hidropicul Caiet albastru al „intransigentului” şi revendicatiului Nicolae Balotă). Nu toţi oamenii au însă vocaţia martirajului, precum în literatura română V. Voiculescu, şi nu toţi au fost capabili să-şi apere demnitatea peste prăpăstiile ce s-au deschis o dată cu tragedia istorică a neamului lor.
Geo Bogza îşi amintea că, în primele zile ale lui 1949, ducîndu-se să-l întîlnească pe G. Călinescu la Facultatea de Litere şi însoţindu-l apoi pînă la Academie, în timp ce perora „împotriva oficialităţilor culturale care-i făceau şicane”, a observat că, „din timp în timp el se uita în urmă speriat”, ceea ce-l determina să conchidă cu acel prilej: „Avea ceva de iepure care se temea că pe urmele lui e vînătorul”.
A crede, totuşi, astfel, sau a încerca să transformi în ţap ispăşitor pentru toate laşităţile şi mîrşăviile unui timp, din care şi noi facem parte, cu mîndrie sau fără, pe „profesorul de spirit”, care a încercat să se adapteze situaţiei, lăsându-şi neamul fără de păstor, este prea mult, este chiar nedrept. Fiindcă, oricît ar părea de ciudat, Călinescu nu a fost profesor de spirit; nici n-a fost lăsat să fie şi, mai mult decât atât, a fost mereu împiedicat să devină. „Lecţia” lui a fost una individuală, nu demnă de urmat, dar nici impusă ca model altora. Nu el a venit spre tineri şi le-a oferit o soluţie în starea lor disperată, fără de soluţii. Ei, tinerii acelei epoci tragice, antiromîneşti, şi l-au revendicat adesea, tocmai prin insolitul şi spectaculosul opoziţiei sale la oficialitatea penibilă şi semidoctă, trădătoare şi profund rusizată. [pag. 93-94]