Ocarina de lut [ciclul Omul ca iarba]
De la naşterea mea (1945) până acum, lumea a mers din rău în mai rău, cu singura excepţie, notabilă însă, luminoasă, a anilor ’60; în momentul de faţă, mondializarea înseamnă cretinizarea absolută a tuturor artelor, de la cele vizuale la cele ale cuvântului. Nimic nu a scăpat nepervertit de IMPOSTURĂ, cuvânt-cheie în toate domeniile: în politică, în viaţa socială, până şi în dragoste. Pletora de impostori care formează această lume pe dos, care mişună în astă şerpărie a mârlăniei agresive, trăiesc numai şi numai în prezent, fără tradiţie, fără vreo rădăcină, gâfâind după bani, sânge, sex şi violenţă, singurele „valori” postmoderne. Iar dacă mai adăugăm şi corectitudinea politică, o enormă, perversă impostură împroşcată prin mii de canale în toată textura complexului social, avem pe de-a-ntregul cronica unui dezastru anunţat de josnicul pragmatism anglo-american, căruia restul lumii nu a ştiut sau n-a putut să-i opună ceva. Din momentul în care omul acerebrat al sfârşitului de secol XX şi începutului de veac XXI n-a dorit decât „să trăiască bine”, nemaiîntrebându-se nici măcar o clipă de ce trăieşte, sau cum trăieşte, el a aburcat viţelul de aur pe altarul umanităţii, lăsându-l să stingă firava flacără a idealului cu o balegă groasă, de aur, fireşte. [pag 141-142]